II. PREMISE TEORETICE
Limbajul ecran si potentarea unui nou imaginar
(fragment din teza de doctorat: Limbajul ecran – mutatie in comunicarea contemporana , autor : prof.univ Horea Murgu, sustinuta public in 16 noiembrie 1998 )Socul produs de oferta noilor tehnologii in privinta mijloacelor de comunicare a produs la nivelul teoriei media o criza. Majoritatea teoreticienilor, multi dintre ei dispunand de o mai mica cunoastere practica in zonele tehnicitatii acestor solutii au cazut prada celor doua extreme: pe de o parte extrema tehno-escatologica, cea care fara sa explice explozia ofertei tehnice in aceasta zona o ia ca pe un dat in sine, admintand entuziast un fel de suprematie implacabila a sistemelor tehnoumane si reducand comunicarea la nivelul unor procese de transmitere de semnale intre biosisteme prin intermediari tehnici, pe de alta parte extrema cealalta, depresiva, care considera aceasta aparatura un golem, o sursa majora de alienare, de inconsistenta, de degradare a sacralitatii si unicitatii gesturilor de comunicare interumane. Daca inmultim ecartul nuantelor intre aceste doua extreme cu cele doua abordari limita posibile: cea optimista, convinsa de un progres proteic al culturii umane si cea pesimista, alimentata de toate argumentele teoriei decadentei, avem o harta a tuturor confuziilor si exceselor posibile.
Afirmatiile partiale ale fiecarui analist nu sunt totusi de neglijat.
"Numai ceea ce poate fi preluat de catre diferitele media, numai ceea ce poate fi transmis – si este transmis – exista de fapt" afirma R. Maresch in Das Apriori der Offentlichkeit sau: "ramane in urma noastra numai ceea ce poate fi inmagazinat sau transmis prin diferitele media" , citati de Hans Ulrich Reck in stimulativul sau studiu "Imaginatia pusa in scena – spre o antropologie istorica a media’’ , asupra caruia vom mai reveni pe parcursul acestui capitol.
Personal nu cred in explicatia progresului tehnologic ca un automatism sau ca un rezultat al unor contributii "geniale" care au beneficiat de conjuncturi mai mult sau mai putin favorabile. Nu este aici locul sa deschidem o paranteza pe tema alegerii celui mai credibil model de antropologie culturala, dar este absolut evident ca o intreaga societate in toate demersurile sale de cultura si civilizatie este confruntata cu acelasi spectru de provocari in diversele transee ale ‘’progresului’’ sau, pana la urma este confruntata cu aceleasi limite, propriile limite ale unui imaginar colectiv. Voi da doar cateva exemple pentru a fixa punctul personal de vedere asupra acestei chestiuni. Acordarea temperata a instrumentelor muzicale, calculul infinitezimal (Leibniz, Newton) sau dialectica transcedentului (Kant) reprezinta in esenta acelasi raspuns la aceeasi problema: problema infinitului actual si a infinitului potential, formulata de Aristotel in Organon. Aceste trei raspunsuri, doar aparent distincte pentru ca solutiile par a apartine unor domenii diferite, conform schemei clasice de diviziune a profesiunilor si competentelor, au insemnat impreuna cu multe alte cristalizari ale aceleiasi epoci de dupa renastere si reforma, premizele asa-zisei revolutii industriale. Iata, in continuare, o posibila sustinere a afirmatiei de mai sus. Artizanal, mai mult sau mai putin intamplator, local, in contextul unor probleme foarte punctuale, europenii stiau sa faca roti cu facaie, dar pentru a face roti dintate, oricate, de orice marime si tip de angrenare, ar fi trebuit sa lucreze cu numere considerate de elinii epocii clasice "irationale", sa rezolve ecuatii zise "transcedente". Fixarea prin conventia acordajului temperat a inaltimii notelor pentru anumite instrumente reprezinta in ultima instanta confruntarea cu aceeasi problema a infinitilor mici, ca si problema constructiei pe scara industriala de roti dintate de orice diametru si tip de angrenaj.
Cu riscul unei ipoteze riscante, as indrazni afirmatia ca probabil solutia pentru remediul cancerului ar putea fi eventual gasita cu o abordare informationala a problemei, adecvind datele la un astfel de model. De altfel modelul aberatiilor in transferul de informatii intre celule este deja recunoscut ca o explicatie si o masura a mai multor afectiuni ale normalitatii care pot fi probabil numite toate, cu un titlu generic cancer. Remediile inca negasite ale cancerelor sunt alte fete ale limitelor noastre de pana acum si pot fi depasite eventual cu acelas nou tip de abordare.
Nu in ultima instanta, pentru a inchide paranteza acestor exemple, asa cum sper ca am reusit sa argumentez in capitolele precedente, asa-zisa inventie a cinematografului nu este nici rodul doar al unor contributii geniale carora le facem hatarul sa le pomenim numele in carti de istorie, ignorand altele, nu este nici simpla prelungire a unor spectacole publice din familia teatrului de umbre. |n sens major, cultural, inventia cinematografului nu este imtamplator contemporana cu teoria relativitatii, cu utilizarea propagarii hertziene pentru transmiterea de mesaje (radioul), sau cu atatea "solutii" propuse in arte care sondau oniricul. |n sens major inventia este o solutie pentru reprezentarea sensibila a miscarii, odata acceptat jocul relativ cu virtualitati sensibile. Tema majora la care a raspuns inventia cinematografului a fost reprezentarea miscarii cu solutia inspirata din analiza eleata a reprezentarii ei, fotografierea secventiala. De la reprezentarea miscarii la reflectia asupra duratelor, a timpului nu mai este decat o chestiune de "punere in ecuatie" a timpului si a spatiului.
Exista teoreticieni ai media (ca exemplu cei deja citati in acest capitol) care considera subiectul implicat in comunicarea mediata ca fiind total subordonat suveranitatii tehnologicului. Ritmul asimilarii de informatii, perceptia si chiar modul de gandire al subiectilor implicati in comunicare ar deveni dupa aceste teorii simple rutine, apendice ale tehnologiilor media, a facilitatilor de exploatare a mijlocului de comunicare.
Mai mult chiar, se afirma ca "deconectarea din procesul fixarii datelor a gandirii abstracte – problematice – n-ar fi de folos, atat timp cat dispozitivele folosite nu reprezinta altceva decat desavarsirea progresului tehnologic, ca automatism neafectat de istorie". (Hans Ulrich Reck, op. cit.), aceasta afirmatie deducandu-se dintr-o asa zisa "structura apriorica a media".
Structura si functiunile diverselor media nu sunt insa rezultatul unei logici proprii a artefactului, dar aceasta tocmai pentru ca totdeauna continutul si finalitatea comunicarii au fost cele care au contat in selectia performantelor acceptate social pentru diverse solutii "constructive", cuplate, desigur, cu premize apriorice ale sensibilitatii si perceptiei umane. Nu intamplator marile firme producatoare de echipamente sponsorizeaza experimentele din videoart (Nam June Paik, Ture Sjolander, Wolf Vostell, Kit Galloway, Allan Kaprow si multi altii), pentru ca ele clarifica inconvenientele relatiilor cu noile ‘’obiecte’’ si ‘’metode’’. Artistii totdeauna gasesc o cale mai umana chiar in delir exchibitionist.
Criteriul real, cel care face efectiv selectia diverselor solutii tehnice este cel legat de firescul "punerii in scena a imaginarului". Aici se face cuplajul cu asa zisul aprioric al conditiei umane in zona perceptiei, a receptarii si a comunicarii. Fireste, verificarea nu se face la nivelul unei singure generatii, chiar daca ea se face prin indivizi, in ultima instanta prin fiecare individ. De exemplu generatia care s-a intalnit cu ordinatorul la varsta matura, percepandu-l ca un produs al zonei de preocupari matematic ingineresti nu va fi usor dispusa sa-si formeze minimul bagaj de stereotipuri psihomotorii pentru a-l utiliza ca instrument de cercetare, creatie si comunicare, condamnind mental ‘’obiectul’’ ca ‘’moda’’, snobism, alienare, golem si sprijinindu-se pe adevarul partial ‘’dovedit’’ al fiecareia din aceste alegatii. Acceptarea automobilului ca necesitate comuna, obiect de uz general destinat nu numai mecanicilor s-a facut in mai mare masura prin presiunea "standardului calitativ de viata" aparent social si in orice caz intr-un timp mai lung. Calculatoarele personale au dat buzna in viata unor oameni cu complet alte preocupari, fara ca acestia sa le fi perceput macar aproximativ utilitatea pentru viata lor profesionala si chiar privata. Pentru acestia nu exista repere de conectare in memoria afectiva si in imaginarul structurat, in lipsa unui anumit tip de experiente perceptive in subiect.
Calculatorul reprezinta o unealta a vietii profesionale. Ca atare, mai ales in tari in care etatismul (socialist sau capitalist) a influentat mentalitatile, el trebuie sa-si faca mai intai aparitia in institutii. |n tarile liberale unde initiativa pleaca de la indivizi, unde societatea are structuri pentru a valorifica creativitatea individuala s-a putut mult mai usor impune o noua necesitate: aceea de personal computer. Abia prin multiplicarea insusirilor de instrument de comunicare personala calculatorul se va numara printre uneletele de larg consum pentru intreaga populatie care accepta valorile atlantice de trai.
Latura tehnica a media interfereaza numai cu prescriptiile tactice ale mecanismelor de punere in scena a imaginarului pentru comunicare, nu poate afecta in profunzime valoarea simbolica a mesajelor communicate, fireste in fiecare conventie de reprezentare formala, odata acceptata. Pe de alta parte nu putem desconsidera orice valoare antropologica a evolutiei tehnice a media ca unelte. Noile media sunt valoroase in sens antropologic nu numai prin volumul imens de imaginatie si performanta tehnologica pe care il acumuleaza in sine, ca artefact, la sfarsitul unui lung lant de eforturi umane, ci pur si simplu prin cuplajul firesc, acceptat, pe care il pot face intre atatia oameni, furnizandu-le cai si solutii atat de mult multiplicate apoi de gusturi, pretentii si optiuni diverse. Ele conditioneaza contextul experientei umane si expresivitatea comunicarii ei.
Teoriile tehnoide ale media pleaca sau ajung la premiza Razboiului, a conflictului intre diversi cuceriti si cuceritori. Metoda derivarii istoriei din prezent sau ‘’pentru un viitor’’ nu e noua sub soare. Desigur concurenta, competitia si chiar razboiul sunt constante ale vietii, tocmai pentru ca traim printre resurse finite, sau relativ finite, daca nu de altceva atunci macar resurse finite de timp. Viata fiecaruia e finita si asta il pune in conflict cu alte generatii, viata fiecarei civilizatii e finita, tocmai pentru ca e viata, consuma pana la anumite limite niste premize.
Paul Virilio, poate cel mai incitant eseist francez contemporan pe tema aceasta, in incheierea ciclului l'Insecurite du territoire, l'Espace critique, l'Inertie polaire revenea profetic asupra unui concept lansat inca in La Machine de Vision , conceptul de teleprezenta. Anul publicarii eseului despre inertia polara i-a permis lui Virilio sa-si confirme intuitiile mai vechi exprimate in Logistique de la perception – Guerre et cinema (ed. de l'Etooile, 1984). Razboiul Golfului in care pilotii si automatele lor aeriene de bombardament executau tinte prezente pe monitoare intocmai ca in jocurile de calculator sau ca in simulatoarele pentru instructie, a fost parca o aplicatie a avertismentelor lui Virilio, care atragea de mult atentia asupra confuziei intre virtual si real reprezentate prin telemedia, dar care ne inconjoara fiecare in aceeasi masura.
Inginerii pot concepe echipamente pentru media fara sa tina cont pana in detaliu – daca putem spune astfel – de subiectivitatile comunicatorilor, dar nu pot construi si mai ales nu pot vinde nimic fara o referinta privind utilizarea "subiectiva" a lor la interfata om-masina. Orice echipament utilizat in comunicarea mediata presupune implicit conceperea mediului respectiv ca fenomen de mijlocire. |n ultima instanta mijlocirea si medialitatea sunt percepute in acelasi mod, aici fiind riscul si justa masura a alienarii posibile, dar relativ parabile a utilizarii noilor tehnici de comunicare. Aici gasim explicatia preocuparii perverse a vanzatorilor de "cultura" in a imagina solutii comode pentru uzul copiilor, dar si "reactiile" artistilor in artele experiment video ( toti cei pomeniti mai sus si multi altii). Majoritatea "instalatiilor" sunt scenarii de decompensare in raport cu noile mijloace de comunicare, dar sunt si surse pentru solutii sclipitoare de "umanizare" a lor.
Mediul media a devenit el insusi un univers de selectie si diferentiere la granita punerii in scena a imaginarului comunicabil.
Media au fost mereu considerate tehnici de exteriorizare a interioritatii fie ca e vorba de continuturi sacre, cultice, fie ca e vorba de forme desacralizate ramase doar in jocul esteticului. Dar "sufletul implantat prin metode tehnice este de fapt propaganda" , cum observa Ulrich Reck in articolul citat mai sus. Totusi nu pot fi de acord cu excesul observatiei citate de acesta si apartinand lui Norbert Bolz ca: "acea parte, despre care credem ca este interiorul nostru sacru, sufletul, este de mult in afara, implantabila prin mijloace tehnice, capabila sa supravietuiasca intr-o lume a media". Este drept ca o asemenea afirmatie nu tine atat de retorica teoretica cat de insasi premiza oricarui demers propagandistic (indiferent de scopul sau, inclusiv la nivelul cel mai jos al unei campanii comerciale). Sugestiile materializate in produse media creeaza in mediul media credinte. |n cazul in care mediul reuseste ceea ce-si propune, isi poate da singur dreptate. Existenta si energia de propulsie a autoprovocarii mediale produc asa-zisul "efect de turbina" mediala.
O noua paradigma culturala nu poate fi prin nici un alt mijloc mai usor "adaptata spiritului epocii". Desigur media nu pot acapara toate discursurile simbolice necesare oricarui om dar putem spune ca mediul media contemporane pare ca ar dori sa o faca.
Aici este aspectul extrem de violent al insasi naturii media contemporane, asa cum sunt ele concepute si dezvoltate. Violenta si cruzimea umanitatii medievale, atit de condamnata, o regasim aici in noi si in intimitatea noastra, imbracata in alte haine. Daca toata lumea e de acord ca pacea este idealul, de ce continuam totusi sa facem jucarii pentru copii sub diverse forme de arme?
Dar omenirea a mai depasit astfel de provocari. Pastrand proportiile si amploarea efectelor stim ca atunci cand istoria a devenit fie doar discurs istoric in anale, sisteme de registratura, clasificari, cartoteci si colectii de procese verbale, fie, la extrema totalitara "minister al adevarului", umanitatea a gasit resurse sa-si conserve sacrul izvor de ingenuitate.
Imaginarul "aesthetic correctness", sugerat si promovat prin media, are inevitabil, ca si discursul istoric pomenit mai sus, opacitatile sale exact in locurile unde paralizeaza efectorii imaginativi.
Teoriile tehnicizante ale media, concentrate exclusiv pe logica functionala a echipamentelor, anuleaza sau pun complet in paranteza critica ideologiei comunicationale. Ele presupun ca o abordare subiectiva sau sustinuta de o filosofie a istoriei nu poate interpreta noutati de acest fel. Initial, in anii 60, comunicarea a fost de multe ori redusa la modele simpliste venite din teoria transmiterii semnalelor, folosind algoritmi din teoria informatiei, dar acest demers, care nu are o modelare a campului difuz al cunoasterii si reprezentarii, nu este nici azi lipsit de atractie in raport cu progresele modelarii tehnice a retelelor neuronale, care inspira inca minti pozitiviste.
In extrema cealalta sunt teoriile care absolutizeaza experimente si chiar practici comunicationale deja acreditate si acceptate. Autodramatizarea intensa realizata prin dispozitive care au o interfata ce poate crea perceptii de sine multiple, identitatea ca autosugestie, transgresind matricea fixa a corpului, materialitatea persoanei fizice, au condus la perspective conceptuale asupra media si medialitatii care afirma ca "ar trebui sa ajungem cu totii ingeri" . Asa zisa abilitate a "intruparii" instantanee, a materializarii vointei puse in orice loc al realitatii fictive multiple, integrarea in sisteme de desene virtuale, ne obliga la explicatii facute cu mai mult discernamant, fara a pluti in excese de superficialitate tehnica sau filosofica.
Media nu se identifica cu aparatele-suport atunci cand realizeaza legatura intre comunicare si cunoastere. De aceea ele nu pot fi identificate cu cultura pe care o presupun si/sau o transporta, chiar daca putem accepta afirmatia lui Schmidt dupa care "cultura este o medializare explicita a media" (si a felului de a le utiliza, as adauga eu, intelegand prin aceasta nu numai educatia de utilizator). Schmidt de fapt defineste cultura ca "program al tematizarii sociale a distinctiilor primordiale, asigurand continuitatea si recunoasterea sistemului dominant al unei societati, punand la dispozitie programe cu capacitate de automodificare care fac posibile procese de invatare pentru reprezentarea individuala a cunostintelor sociale, de relatie si recunoastere a mediului inconjurator, de modelare comportamentala".
Critica fundamentalismului apodictic-tehnic al media (in sau de razboi), de pe aceste pozitii, nu implica intelegerea media pur si simplu ca instante atotcuprinzatoare ale culturii, cat mai degraba axarea intelegerii lor pe functia de diferentiere. Ce-i drept structura moderna a media schimba modelele proiective ale realitatii pentru societatile in care se exercita, pentru ca actioneaza direct asupra ‘’programaticii imaginarului, activand sistemele de denotare si regularizare simbolica a arhivelor"
Hans Ulrich Reck pledeaza in articolul sau (citat mai sus) pentru o perspectiva antropologica a dezvoltarii media, aratand ca acestea nu indeplinesc conditii abstracte formal teleologice tocmai pentru ca prin elementele empirice incorporate ele sunt mijloc si scop partial, relativ, al unei (dezvoltari) evolutii. Asa cum antropologia istorica permite examinarii omului si mediului sau sa se transforme in discurs, produs cultural in sine, tot astfel punerea in scena a imaginarului – istoria media ca scena – ne descopera problemele centralizarii si marginalizarii, integrarii si dizolvarii, limitarii si delimitarii in campul valorilor simbolice reprezentabile si reprezentate.
‘’Mediul este, din punct de vedere conceptual "taramul de mijloc", lumea ca intermediar (mijloc) in jocul centralizarii si re-ierarhizarii’’ (H.U. Reck, op. cit.) afirma autorul construind o argumentare spre o "stiinta a media ca derivat al stiintei artefactului". Mediosfera "lumii de mijloc" actioneaza ca forma de legatura continua intre reflexia dinamica (de reprezentare) si incorporarea obligatorie (cum spun antropologii) a artificialitatii naturale aparente.
Acceptand cea mai mare parte din observatiile critice expuse mai sus, personal cred ca pe multe planuri imaginatia se concretizeaza medial si poate la randul ei sa formeze media, deci ca perspectiva pe care o propune Reck in care "stiinta artelor" poate fi considerata o parte a stiintei artefactului. De altfel Reck afirma textual: "conform traditiei culturale imaginarul este o sfera a reprezentarilor, fie si constransa de accesibilitatea modelelor mentale, un fel de articulare descriptiva a acestora, ceea ce corespunde inmagazinarii simbolice sau penetrarii realului, fara ca prin simboluri sa consideram acoperindu-se toata lumea intruchiparilor, a secretului intotdeauna aproape si niciodata patruns"
|ntr-adevar se poate admite ca natura si cultura au reguli izomorfe de incorporare a reprezentarilor, macar pentru ca percepem constrangerea "naturala" asupra culturii de a sublima arte-fact, care pe de alta parte, odata pus in scena, deschide o noua medializare.
Concluzia extrema a lui Reck este ca in ultima instanta antropologia trebuie construita pe un (proces) model al medializarii pentru ca in ultima instanta "in mecanismul reprezentarii functioneaza intotdeauna logica incorporarii". Si in continuare: "... asa cum cultura, forta motrice a naturii umane, interpreteaza natura pe masura ce, constient de logica functionala a acesteia, alege si pune in practica elemente selective de punere in scena, tot astfel natura umana se afla ca mediu intre natura extra-umana si cultura (nu atat ca mediu al muncii si comunicarii mediatoare, in sensul filosofiilor sociale ale lui Hegel, Marx, Hannah Arendt, ci ‘’ca mediu al unitatii integrate prin diferentiere dintre cultura si natura’’
Fireste aceste abordari sunt rezultatul observatiilor asupra etapei actuale de dezvoltare a comunicatiilor si comunicarii, in care putem deja vorbi de o mediosfera, care realizeaza o relativa sincronie, dar putem vorbi deja si de o tele-prezenta (incorporare in spatiul apropiat a unor elemente de la distanta), a etapei in care prin deconstructie istorica observam ca: pe de o parte antropologia este ea insasi un mediu, iar pe de alta parte, tehnica se arata a fi un element esential al autodiferentierii antropologice.
Mediosfera "lumii de mijloc" este – asa cum antropologia se autodefineste ca oglinda a naturii umane – nu numai elementul esential de metabolizare al sferei antropocentrice umane, ci chiar marca insasi a lumii (a unei anume lumi) pentru ca prin ea se realizeaza scindarea intre real, simbolic si imaginar.
Este interesant ca inca din 1967, deci cu mult inaintea realitatii mediatice actuale, Roger Caillois remarca in Jeux et sports ca "partea experimentala, ludica a medialitatii isi are locul, din punct de vedere antropologic, nu numai in reprezentare ci si in incorporare", putandu-se astfel explica stratificare complexa a simtului de apropiere/departare, a tele-prezentei si chiar a traditionalei "prezente teatrale". Presupusul "aproape" al dispozitivelor coordonate bioelectronic suspenda simtul apropierii imediate, relevand dimensiunea non-antropocentrica a medio-sferei.
Asa cum antropologia descrie faptul ca omul isi dezvolta natura in mediul artefactelor, putem spune ca antropologia media poate clarifica formarea fiintei umane contemporane in si prin media.
Media nu trebuie insa considerate numai algoritmi, hard-ware, ustensile si aparate, ci si metafore, asa cum afirma Marshal McLuhan in Understanding Media: "toate media sunt, de fapt, metafore eficiente, prin capacitatea lor de a transfera experiente in forme noi".
Echipamentele de semnalizare sunt mai mult sau mai putin modelate dupa rutine ale sistemului nervos central, deci prin procese de mediatizare putem prevede fara risc structurarea unei constiinte colective, cu imaginarul sau cu distinctiile si diferentierile negentropice necesare unui organism viu.